Ochii ii scaparau diamante de suflet:
- Prea mult timp, a trecut prea mult timp... Nu pot, nu mai pot, disperarea raspunsului tau, vidul din gheata vorbelor tale... Lipsa ta, a noastra, dorinta de a te avea in brate si de a-mi mangaia trupul...
Privirea lui arunca fulgere in trupul ei, o rascolea, cauta un raspuns in furtuna din ochii ei...
- Da, a trecut mult timp, vocea lui era stinsa, mistuita de dorul de ea. As fi nebun sa spun ca nu imi este dor de noi, de tine, de noptile albe, dar tu ai fost un dar care ai transformat tot ce am fost intr-un "dar...". Si totusi un nou, un nou inceput este alegerea pe care am facut-o, pentru binele meu si visele ei.
Camera cafenelei devenea din ce in ce mai mica, peretii ii strangeau plamanii. Vorbele lui erau cutite ce scaparau din interiorul corpului ei catre hainele ce o imbracau. Timpul se oprise in loc pentru ea... totul era pierdut... rasuflarea sufletului se stinse in tremurul barbiei.
- As vrea sa spun ca imi pare rau, dar as mintii... Alegerile tale te-au costat totul, lacrimile tale pateaza un trecut ce incerci in zadar sa il readuci la viata. El se ridica lasand mana sa ii alunece peste obraji ei brazdati de lacrimi.
- Nu, te rog nu pleca, spuse ea cu o voce stinsa...
- E tarziu, cineva ma asteapta acasa, iar tu nu esti decat un trecut care imi facea rau, iar acum doar o indiferenta este sentimentul ce il am pentru tine.
Sufletul ii urla, scrijelea turbat carcasa de carne ce il inconjura...
(va urma...)
