o cafea (2)

Digul servetelului incerca sa opreasca raul lacrimilor sale, suspina tremurat. Incerca sa se linisteasca, trebuia sa poarte o discutie cu el pentru ca poate era unica sansa ce ii era acordata, ultima raza din intunericul disperarii.
- Demul mi-ai spus "Te voi iubi toata viata!", cuvintele astea mi-au ramas intiparite in suflet, si oricat as vrea sa le sterg nu pot... Cel mai rau este ca de fiecare data cand incerc sa le sterg constat ca langa ele sunt scrise aceleasi cuvinte, doar ca sunt scrise de mine pentru tine...
Privea forma din fata sa, forma care pana nu demult era iubita lui, cuvintele nu puteau sa le stearga, sentimentele erau mult prea tari, ametitoare... Incerca sa priveasca dincolo te atingerea amintirilor care ii strabateau mintea, de rascolirea trecutului care aprindea iadul dorintei, incerca sa citeasca ceea ce voia sa ii spuna... Ar fi vrut sa o stearga, dar, dar ea era un dar. Un dar doar al lui, un cadou ce il urcase coborase, arunca aducea... Impotrivirea rationalului incerca sa ii deschida gura inclestata, cuvintele disperarii invenitate de durere voiau sa se abata asupra ei, dar inima ii contracta tot corpul in dorinta de a intelege, de a primi un raspuns, o raza de lumina in infinitul iubirii ei. Fumul tigarii ii stingea dorul vorbelor, se impletea incet in camera cafenelei, rosul strident al mesei era pal in fata nebuniei... Privea chipul aprins al fostei iubite, lacrimile ce ii spalau fata, tremuratul mainilor, camsa mototolita, descultul picioarelor in aceea noapte...

O cafea

Rosul mesei ii distrugea irisul, gandurile ii erau precum gloantele intr-un incarcator, incarcator pe care incerca sa il iroseasca prin apasarea tragaciului gurii sale, dar toate se blocau, facand arma inutila in fata ei. Astepta biciul vocii ei sa il trezeasca din disperarea neputintei. Tot drumul de la coltul blocului ei a fost neputincios, nu a putut sa se impotriveasca ei. Ea l-a rugat sa discute la o cafea, iar el a dat muriband din cap, un da care alta data nu ar fi aparut pe buzele sale, dar dorul il mistuieste avid.

- Stiu ca nu meritam sa iesim, dar cred ca, vocea ei tremura, incerca sa isi gaseasca ideile sa aibe o cursivitate, un sens, o directie, dar se trezea singura in desertul cuvintelor.

"nu meritam sa iesim" cuvintele il faceau sa tresara, isi ridica incet privirea... Merita mai mult decat o jalnica de cafea, merita totul, dar, exista un dar care il facea sa o urasca, desi o vedea precum un dar infinit... Mana isi cauta linistea pachetului de tigari asezat pe masa cu fata rosie. Flacara brichetei aprindea nebunia ochilor sai. O privea in ochi, calzi precum o adiere de vara, tristi precum o frunza de toamna ce paraseste infinitul copacului sau. Putea vedea in ochii ei o lacrima care isi facea loc in coltul ochilor ei, lacrima pe care pleoapele o tineau atat de strans in brate, nelasand-o sa alunece pe obraji si sa se piarda in infinitul rece al mesei.

- Stii, nu stii nimic. Sau poate stii, dar sunt pur si simplu curios. Ce vrei? Ce poate schimba ceea ce ai facut?

Vocea lui ii scrijelea inima, lasand in urma lor santuri de sange cald, sangele dragostei sale. Incerca sa se desmeticeasca din palmele cuvintelor sale, trebuia sa fie coerenta, simtea tremurul plecarii in vocea lui, trebuia sa gaseasca exact ceea ce trebuia ca sa il tina langa ea, sa il faca sa o asculte.

- Imi pare rau. Sincer imi pare rau, stiu ca am gresit, lacrimile se desprinsera din inclestarea pleoapelor, alergand nebuneste pe catifelarea obrajilor, atingandu-se reciproc pe barbie, spargandu-se infinit de masa rosie... Plangea, dar plansul ei era unul copilaresc, un plans sincer, trist, acumulat in spatele disperarii...

(va urma...)